vineri, 5 noiembrie 2010
Eu sunt eu
de Adrian Păunescu
Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.
Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.
Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.
Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.
Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.
Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.
Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.
Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.
de Adrian Păunescu
Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.
Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.
Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.
Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.
Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.
Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.
Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.
Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.
Făt-Frumos
de Adrian Păunescu
Oameni, oameni, fraţii mei,
Disperaţii, fericiţii,
V-aţi spălat de superstiţii,
De demoni şi dumnezei.
Însă-i nu-i destul folos
Dacă peste tot ce este
V-aţi spălat şi de poveste,
L-aţi pierdut pe Făt-Frumos.
Vin la voi acum plângând,
Gura-mi sângeră ca rana,
Unde este Consânzeana,
În ce bolţi, pe ce pământ?
Mă ridic plângând de jos,
Ca la un pierdut examen,
Unde vă e basmul, oameni.
Ce-aţi făcut cu Făt-Frumos?
Făt-Frumos n-a existat,
N-a stat nimănui în cale,
Era numai visul moale
Al vreunui trist băiat.
Mai visaţi de vreţi să fiţi
Fericiţi cu capu-n pernă,
Feriţi epoca modernă
De rigizi şi scofâlciţi.
Din prea mult entuziasm
Să nu spargeţi Voroneţul,
Daţi-i voi mai mare preţul,
Oameni, mai râvniţi la basm.
Voi, care aveţi copii,
Nu-i lăsati sub gând satanic,
Să respire sterp, mecanic,
Ca şi când nu ar fi.
Doborâţi himera jos,
Oameni, reveniţi în lume,
Pe umana noastra culme
Regăsiţi pe Făt-Frumos.
Făt-Frumos şi toţi ai lui,
Fiincă unde nu-i poveste
Lume nu-i şi om nu este
Şi, de fapt, nimica nu-i.
El venea la noi pe jos
Şi ni l-au răpit piraţii,
Vameşi vigilenţi, redaţi-i
Actele lui Făt-Frumos.
Daţi-i viaţa înapoi,
Ochii mari, mişcarea buzii,
Făt-Frumosul din iluzii
Şi frumos numai prin voi.
vineri, 21 mai 2010
Cu A430 la Paris
Unora le place să fie fotografiate, pentru că sunt fotogenice, drăguţe. Mie îmi place foarte mult să fac fotografii, poate pentru că nu-s fotogenică, nu ies bine in fotografii. Înainte, pe vremuri când aveam nevoie de foto pt BI, paşaport, vreo diplomă, făceam mai multe seturi de foto să am de unde alege, ieşeam fie cu un ochi mai mare unul mai mic, fie cu un ochi închis, fie cu un umăr foarte sus şi celălalt foarte jos, de aceea eu apar în foarte puţine foto, în schimb am mii de foto, cele mai multe cu flori. Am 2 aparate foto, unul mic şi drăgălaş (Canon A430) şi unul mai mare şi negru (tot Canon, S5). Îmi place mai mult tot cel mic, poate şi pentru că este primul meu aparat digi, poate şi pentru faptul că îl manipulez mai uşor, nu mă incomodează deloc, are loc în orice buzunar. Dintotdeauna mi-a plăcut să fac foto. Odată, de mult am şi plâns când soţul m-a certat că fac foto la peisaje, eram la mare, cocoţaţi pe terasa hotelului de unde marea se vedea superb, pe vremea când mergeam pe litoralul românesc, şi aveam film alb-negru. De atunci îşi tot cere scuze dăruindu-mi aparate foto, iar eu îmi scot pârleala din plin, fac foto la tot ce prind. Se întâmplă să plec la piaţă cu drăgălaşul mic în geantă. Şi acum câteva fotografii făcute cu drăgălaşul mic la Paris.
sâmbătă, 15 mai 2010
vineri, 14 mai 2010
Urare de la dl Enăchescu
Astăzi l-am văzut la tv pe dl Enăchesu. Un venerabil pensionar în vârstă de 80 de ani. Era in faţă la Cotroceni. Manifesta. De aproape o săptămână nu avea in casă nici măcar o coajă de pâine. Printre lacrimi povestea că după 40 de ani de muncă merge la biserică să cerşească. Povestea şi plângea, mai avea putere doar cât să plângă, mâinile ii tremurau când se ştergea la ochi. Ieşise in stradă pt că-i va fi micşorată pensia, care şi aşa este foarte mică. La plecare reporterul i-a urat "Să fiţi sănătos!". Dl Enăchescu îi urează la rândul său "Şi voi să fiţi sănătoşi! Şi niciodată să nu treceţi prin ce trec eu acum." Nu ştiu dacă vom mai ajunge noi, nu la 80 de ani, ci la pensie, în condiţiile actuale. Oare ce crede preşedintele ţării, dacă l-a văzut pe dl Enăchescu? Probabil gândeşte că este unul dintre cei veniţi acolo la îndemnul altora de a fi violent, un instigator la ură şi violenţă, venit acolo să facă scandal în lipsă de altceva mai bun, din plictiseală de prea mult bine.
joi, 13 mai 2010
Am plâns...
...ieri când am văzut la TV revolta, supărarea, necazul, grija pentru ziua de mâine a pensionarilor. M-a durut sufletul cand i-am vazut tremurand de furie că pensia pentru care au muncit din greu, sau foarte greu, urma să le fie micşorată când si aşa este foarte mică. Tremurau de furie dar şi de teamă că nu se vor mai putea descurca in nici un fel, cat de echilibraţi sunt cu cheltuielile, nu vor putea sa mai facă faţă greutatilor vietii, ei care au trait şi muncit pe vremea comunistilor, ei care au auzit ca mai rau decat atunci nu se poate, si uite că totusi se poate...
M-a durut sufletul cand i-am vazut tinuti in spatele acelor garduri-gratii, erau părinţii si bunicii noştri, nu făceau nimic rău, nu bateau, nu omorau, nu furau, şi nici nu cerşeau, cu toate că aşa părea, ei îşi apărau un drept câştigat prin zeci de ani de muncă, pensia lor.
M-a durut sufletul când m-am gandit că tatăl meu este in aceeaşi situaţie, este in vârsta, si nu mi-e frică să spun bătrân, da este un moş, cum spun unii cu silă şi dispreţ, dar un moş care a îmbătrânit frumos şi demn, un moş care a muncit 44, da patruzeci şi patru de ani, dintre care mulţi ani in grupa a II, deci vechimea e mult mai mare, dar eu vorbesc de anii efectiv munciţi, zi de zi, săptămână de săptămână, an de an, indiferent că era vară, iarnă, primavară sau toamnă, şi atunci oficial aveau doar duminica liber, vorba vine, căci în agricultură unde lucra el, foarte rar era duminica liber de dimineaţa până seara. A plecat la 14 ani de acasă să înveţe meserie, a fost 2 ani ucenic, după care s-a angajat. A citit mult si citeşte înca mult, i-a plăcut dintotdeauna să inveţe lucruri noi, să stie cât mai multe. Mai în glumă mai in serios a spus ca ar vrea sa puna pe hârtie toate prin câte a trecut in viata. Ar fi vrut să meargă la şcoală mai departe dupa terminarea celor 7 clase, dar acasă nu avea tată ci doar o mamă oarbă si o soră mai mică, aşa că a mers să inveţe meserie, cum ii place să spună, şi a invăţat. Mai târziu a mers la cursuri de perfecţionare, unde chiar s-a perfecţionat, invăţând mai departe meserie şi învăţând el la rândul lui pe alţii meserie. Mulţi ani a lucrat la sectorul de chimizare al IAS-ului. Veneau domnii ingineri de pe băncile facultăţii ca şef de fermă, cu numele, de fapt tatăl meu era cel care ii invaţa meserie, ei veneau si plecau, el a ramas acolo, muncind cu drag si spor pentru al tarii viitor, viitor in care el si cei din generatia lui nu mai au loc, nu mai au ce cauta, sunt buni numai atunci cand sunt alegeri si sunt mintiti cu neruşinare si nesimtire exact ca in '89 cu "o sută de lei". Ei au pensii simţite, din păcate pentru ei şi nu nesimţite ca altii, dar de ce oare?
Nu vroiam să scriu aici decat gânduri bune si vesele, nu lucruri triste, dar ieri in spatele acelor garduri-gratii i-am vazut pe tatăl şi pe mama mea care dupa o viaţă întreagă, dupa atâţia ani munciti zi lumină de la 2 ianuarie la 31 decembrie, in loc sa stea liniştiţi acasă şi să-şi ia tratamentul lor de oameni bătrâni şi bolnavi care lunar îi costă 300 ron ( 3 milioane cum spun ei), i-am văzut umiliţi, batjocoriţi, minţiţi. Ei, care au trăit vremuri grele în comunism şi au reuşit să meargă mai departe, se văd acum doborâţi de aşa zisa democraţie din capitalismul zilelor noastre.
M-a durut sufletul cand i-am vazut tinuti in spatele acelor garduri-gratii, erau părinţii si bunicii noştri, nu făceau nimic rău, nu bateau, nu omorau, nu furau, şi nici nu cerşeau, cu toate că aşa părea, ei îşi apărau un drept câştigat prin zeci de ani de muncă, pensia lor.
M-a durut sufletul când m-am gandit că tatăl meu este in aceeaşi situaţie, este in vârsta, si nu mi-e frică să spun bătrân, da este un moş, cum spun unii cu silă şi dispreţ, dar un moş care a îmbătrânit frumos şi demn, un moş care a muncit 44, da patruzeci şi patru de ani, dintre care mulţi ani in grupa a II, deci vechimea e mult mai mare, dar eu vorbesc de anii efectiv munciţi, zi de zi, săptămână de săptămână, an de an, indiferent că era vară, iarnă, primavară sau toamnă, şi atunci oficial aveau doar duminica liber, vorba vine, căci în agricultură unde lucra el, foarte rar era duminica liber de dimineaţa până seara. A plecat la 14 ani de acasă să înveţe meserie, a fost 2 ani ucenic, după care s-a angajat. A citit mult si citeşte înca mult, i-a plăcut dintotdeauna să inveţe lucruri noi, să stie cât mai multe. Mai în glumă mai in serios a spus ca ar vrea sa puna pe hârtie toate prin câte a trecut in viata. Ar fi vrut să meargă la şcoală mai departe dupa terminarea celor 7 clase, dar acasă nu avea tată ci doar o mamă oarbă si o soră mai mică, aşa că a mers să inveţe meserie, cum ii place să spună, şi a invăţat. Mai târziu a mers la cursuri de perfecţionare, unde chiar s-a perfecţionat, invăţând mai departe meserie şi învăţând el la rândul lui pe alţii meserie. Mulţi ani a lucrat la sectorul de chimizare al IAS-ului. Veneau domnii ingineri de pe băncile facultăţii ca şef de fermă, cu numele, de fapt tatăl meu era cel care ii invaţa meserie, ei veneau si plecau, el a ramas acolo, muncind cu drag si spor pentru al tarii viitor, viitor in care el si cei din generatia lui nu mai au loc, nu mai au ce cauta, sunt buni numai atunci cand sunt alegeri si sunt mintiti cu neruşinare si nesimtire exact ca in '89 cu "o sută de lei". Ei au pensii simţite, din păcate pentru ei şi nu nesimţite ca altii, dar de ce oare?
Nu vroiam să scriu aici decat gânduri bune si vesele, nu lucruri triste, dar ieri in spatele acelor garduri-gratii i-am vazut pe tatăl şi pe mama mea care dupa o viaţă întreagă, dupa atâţia ani munciti zi lumină de la 2 ianuarie la 31 decembrie, in loc sa stea liniştiţi acasă şi să-şi ia tratamentul lor de oameni bătrâni şi bolnavi care lunar îi costă 300 ron ( 3 milioane cum spun ei), i-am văzut umiliţi, batjocoriţi, minţiţi. Ei, care au trăit vremuri grele în comunism şi au reuşit să meargă mai departe, se văd acum doborâţi de aşa zisa democraţie din capitalismul zilelor noastre.
marți, 6 aprilie 2010
Citat...
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)