Am plâns...

...ieri când am văzut la TV revolta, supărarea, necazul, grija pentru ziua de mâine a pensionarilor. M-a durut sufletul cand i-am vazut tremurand de furie că pensia pentru care au muncit din greu, sau foarte greu, urma să le fie micşorată când si aşa este foarte mică. Tremurau de furie dar şi de teamă că nu se vor mai putea descurca in nici un fel, cat de echilibraţi sunt cu cheltuielile, nu vor putea sa mai facă faţă greutatilor vietii, ei care au trait şi muncit pe vremea comunistilor, ei care au auzit ca mai rau decat atunci nu se poate, si uite că totusi se poate...
    M-a durut sufletul cand i-am vazut tinuti in spatele acelor garduri-gratii, erau părinţii si bunicii noştri, nu făceau nimic rău, nu bateau, nu omorau, nu furau, şi nici nu cerşeau, cu toate că aşa părea, ei îşi apărau un drept câştigat prin zeci de ani de muncă, pensia lor.
    M-a durut sufletul când m-am gandit că tatăl meu este in aceeaşi situaţie, este in vârsta, si nu mi-e frică să spun bătrân, da este un moş, cum spun unii cu silă şi dispreţ, dar un moş care a îmbătrânit frumos şi demn, un moş care a muncit  44, da patruzeci şi patru de ani, dintre care mulţi ani in grupa a II, deci vechimea e mult mai mare, dar eu vorbesc de anii efectiv munciţi, zi de zi, săptămână de săptămână, an de an, indiferent că era vară, iarnă, primavară sau toamnă, şi atunci oficial aveau doar duminica liber,  vorba vine, căci în agricultură unde lucra el, foarte rar era duminica liber de dimineaţa până seara. A plecat la 14 ani de acasă să înveţe meserie, a fost 2 ani ucenic, după care s-a angajat. A citit mult si citeşte înca mult, i-a plăcut dintotdeauna să inveţe lucruri noi, să stie cât mai multe. Mai în glumă mai in serios a spus ca ar vrea sa puna pe hârtie toate prin câte a trecut in viata. Ar fi vrut să meargă la şcoală mai departe dupa terminarea celor 7 clase, dar acasă nu avea tată ci doar o mamă oarbă si o soră mai mică, aşa că a mers să inveţe meserie, cum ii place să spună, şi a invăţat. Mai târziu a mers la cursuri de perfecţionare, unde chiar s-a perfecţionat, invăţând mai departe meserie şi învăţând el la rândul lui pe alţii meserie.  Mulţi ani a lucrat la sectorul de chimizare al IAS-ului. Veneau domnii ingineri de pe băncile facultăţii ca şef de fermă, cu numele, de fapt tatăl meu era cel care ii invaţa meserie, ei veneau  si plecau, el a ramas acolo, muncind cu drag si spor pentru al tarii viitor, viitor in care el si cei din generatia lui nu mai au loc, nu mai au ce cauta, sunt buni numai atunci cand sunt alegeri si sunt mintiti cu neruşinare si nesimtire exact ca in '89 cu "o sută de lei". Ei au  pensii simţite, din păcate pentru ei şi nu nesimţite ca altii, dar de ce oare?
    Nu vroiam să scriu aici decat gânduri bune si vesele, nu lucruri triste, dar ieri in spatele acelor garduri-gratii i-am vazut pe tatăl şi pe mama mea care dupa o viaţă întreagă, dupa atâţia ani munciti zi lumină de la 2 ianuarie la 31 decembrie, in loc sa stea liniştiţi acasă şi să-şi ia tratamentul lor de oameni bătrâni şi bolnavi care lunar îi costă 300 ron ( 3 milioane cum spun ei), i-am văzut umiliţi, batjocoriţi, minţiţi. Ei, care au trăit vremuri grele în comunism şi au reuşit să meargă mai departe, se văd acum doborâţi de aşa zisa democraţie din capitalismul  zilelor noastre.